Dacă ar fi să zicem drept, 2020 a fost un an ca toate celelalte, ceea ce îl diferențiază atât e tare este amalgamul de întâmplări care au dus la privirea acestuia cu ochi mohorâți și reci de către lume.

Pe întâi Ianuarie îmi ziceam că anul ăsta voi face lucrurile altfel, ca mă voi bucura de viață fără să încerc să mi-o explic atât, că voi lua lucrurile ca atare și că le voi accepta indiferent de nuanța lor. Cu toate acestea ianuarie nu avea să aducă nimic bun, îmi pierd bunica din partea tatălui, după trei ani în care ea nu mai știa cine suntem și nici măcar cine este ea. Poate voi părea un om rece, dar a fost pe lângă durere si o mare ușurare. Să îmi vad mama cum nu se mai împarte între atâtea sarcini cu casa și curtea, cât și grijile pentru bunica mea, să îmi văd unchii si tatăl că pot în cele din urmă sa doarmă liniștiți, după câteva luni de chin, a fost o ușurare.
Ciudat este modul în care funcționează creierul, îmi aduc aminte perfect ziua in care am auzit la muncă despre corona virus, dar nu îmi pot aminti nimic înainte de asta. Era o zi atât de liniștită… până nu a mai fost. Stăteam la biroul meu de lângă bucătărie și îmi vedeam de treabă și de conversațiile mele cu colega din dreapta, iar deodată apar e-mailuri despre un virus și țările care sunt considerate infestate, un meeting în mijlocul programului făcut de un team leader pentru a clarifica situația si a aduce la cunoștință următoarele hotărâri.

Am ajuns să lucrăm de acasă astfel și să evităm îmbolnăvirea in masa a personalului din cadrul firmei. La început a fost ciudat, ca spațiul meu personal să fie totodată și biroul unde voi lucra, apoi a fost o binecuvântare și o metodă ce salva atât de bine timpul pierdut de obicei în trafic si pe drum, dar acum simt doar că balanța nu mai are talerele în echilibru.
Rutina muncii de acasă este după părerea mea si un factor care omoară ideea de comunicare, cât și imaginația. Să te trezești mereu la ora 8, să îți faci rutina zilnica de îngrijire, apoi să iei micul dejun care la ora 8:30 este mereu încheiat, ai timp 15 minute în fiecare dimineață să le petreci cum vrei, uneori citeam, alteori mă uitam la filmulețe pe YouTube, uneori mă jucam pe telefon, alteori mă apucam de câte un serial, dar acum privesc spre tavan si încerc sa îmi amintesc ce făceam acum un an la 8:30? Eram încă in autobuz, sau poate pe drumul din stație până la muncă? Sau eram în bucătărie și vorbeam cu o colegă pentru ca am ajuns mai devreme? Greu de zis, pentru ca era mereu ceva diferit. Acum știu sigur ca la 8:45 apăs pe butonul de on al unității și până se deschide portalul de Citrix eu merg să îmi iau apă sau îmi trag șosetele în picioare.
Îmi este dor să mă pot plimba fără mască pe față și îmi e dor să port conversații. Aproape ca am uitat cum se face, deși pare stupid, nu îmi pot aminti uneori cum este să vorbești pentru prima dată cu un om și să știi că îl vei avea ca prieten/ă, și că îl vei vedea zilnic si te vei bucura de prezența lui.
Aș vrea sa pot să scriu și despre primăvară, dar fiind iarnă atunci când am intrat în izolare la domiciliu și vară atunci când restricțiile si declarațiile s-au ridicat, nu îmi pot aminti mare lucru, dar știu că natura a renăscut fără să se poată bucura de aprecierea omului. Câte flori au înflori și s-au ofilit fără sa fie mirosite sau admirate? Câte păsări s-au întors în stoluri și au cântat, dar n-au avut auzul cui să-l încânte? Cum totul în jur s-a transformat brusc din nuanțe posace în verde. Simt că am pierdut ceva ce oricât voi caută va fi mereu ascuns ochiului meu.
Tot ce pot povesti din primăvară este Paștele, fiind la țară în acel moment m-am bucurat mai mult de el. Am dat pomii cu var și pus flori in glastre pentru mama, am pregătit grădina pentru răsaduri și m-am mai bucurat de râsete alături de cei dragi.
Nu m-am gândit niciodată cât de esențială este lumina din noaptea de Paști, dar oferindu-mă voluntar la parohia din sat, a fost o experiență interesantă și un bun mod de a scăpa de rutina în care mă înconjurasem.
August nu avea sa aducă mai multă bucurie decât ianuarie, căci acum îmi pierdeam bunica din partea mamei și realizam cu durere că familia noastră devine din ce în ce mai mică și că oriunde ai merge și orice fel de oameni ai cunoaște, singurii pe care nu i-ai putea uita sau nega sunt cei cu a căror genetică te înrudești și precum zicea Octavian Goga „blestemul rădăcinilor îl ține”, el se referea la copac, dar omul a fost mereu comparat cu cel dintâi.